25 noiembrie 2014

Scrisoare: Cu solidaritate către prietenii mei moldoveni din viitor

Paul Kuczynski
 Noroc moldovenii mei prieteni din viitorul îndepărtat, vă scriu această scrisoare ca să vă explic cum merge treaba înainte de alegerile parlamentare pe meleagurile voastre la începutul secolului XXI.
În anul 2014, alegerile sunt stabilite la început de iarnă. Odată cu campania electorală sa dat start și sărbătorilor, ziua vinului, hramul orașului și ziua alegerilor se sărbătoresc fără decalaj de timp între ele, din sărbătoare-n sărbătoare. Unora le pare bine de motiv permanent de a chili vârtos, cunosc așa oameni, eu însă nu văd bucurie în starea de alcoolism hronic în care sa ajuns la noi. Dacă unii încă nu au înțeles ceea ce am vrut să spun, zic mai simplu: și-au băut mințile moldovenii noștri, taman înainte de alegeri.
    Presă și lumea de pe internet trâmbiţează că trebuie să mergem - trebuie să votăm, datoria noastră civică, trebuie, trebuie, tra-la-la... Cu cât ne apropiem de ziua XXX cu atât haita de hiene din cursa electorală se grupează mai intensiv pentru a câștiga dreptul de a-și vârî botul în treuca cu bunătăți. După cum se observă din aerele pre-electorale, botul îl vor vârî mai mulți odată, și după o foame în campania electorală și stres, vor mânca multișor așa că nouă puțin probabil ne va rămâne ceva.
Pro-europenii folosesc conflictul din Ucraina ca sperietoare pentru electorat împotriva socialiștilor, cei din urmă fac același lucru cu propriul electorat, fiecare își educă oile după cum îl duce capul. Pe unii îi cumpără cu orez și cartofi, alții pe degeaba se vând, cei care au funcții mai grase se vând pentru ceva mai gras.
    Aceasta este Moldova înainte de alegeri, arată ca un simpozion de oieri, unde sau adunat cei mai isteți și vestiți dintre toți ciobanii ca să demonstreze abilitățile lor în fața oilor și după ce fiecare ară arată ce poate, oile aleg independent, anonim și într-un cuvânt democratic la care stână să meargă ca să fie mulse încă patru ani.
Din trecut, cu solidaritate!

30 august 2014

Jurnalul de Bord: Traseul Cetatea Albă, Bugaz, Odessa

      Pe la vre-o două dimineața Gicu mă trezește, suntem la vamă, în stânga după geam un lanț de vreo 400 de metri de camioane așteaptă la punctul de control, șoferii fumează relaxați. Ne trezim, scoatem pașapoartele din buzunare, le deschidem la pagină cu fotografie,  trecem prima vamă...
Pentru ca vacanța cu adevărat să fie reușită facem o vizită și pe la Duty Free, ce tur turistic fără nimic ce arde în sânge, cum spunea Gicu, odihna e odihnă.
      Granița cu Ucraina am trecuto la fel de ușor ca și pe a noastră și chiar dacă tot internetul vuiește despre tulburările din Ucraina aici totul era liniștit și nimeni nu umbla cu kalașnicovu să ne caute ce  fel de chiloți avem prin bagaje.
Încă câteva ore pe drumuri de calitatea  traseului Florești - Gura Camencii și aproape de patru dimineața am ajuns în centrul orașului  Cetatea Albă. 
     Șoferul autobusului Chișinău-Odessa ne lăsat aproape de centru lângă o biserică, până la cetate aveam de mers câțiva kilometri. În prezent denumirea oficială a acestui oraș este Білгород-Дністровський însă pentru noi la fel ca și pentru cei care își respectă identitatea va rămâne mereu Cetatea Albă. Până la răsăritul soarelui ghidul nostru prin oraș ca și pe întreg traseu a fost Adrian, el din timp a stabilit pe unde trebuie să mergem și ce trebuie să vedem. Spiritul fostului oraș românesc se simțea nu numai în imaginile clădirilor construite în perioada interbelică în stilul neo-românesc dar și în drumurile pavate care reflectau lumina felinarelor creând impresia Brașovului de seară. 
     Tot în centru pe la vreo cinci am dat ochii cu un grup de locali care vindeau legume și fructe, erau încălziți dea binelea și ne-au ros la urechi până nu am cumpărat de la ei doi zămoși, am dat 6 hrivne, undeva vre-o 7 lei de-a noștri și un zămos Victor, Adrian și Gicu l-au zdrobit în drum spre cetate.

5 august 2014

Liniștit aici

În zilele lipsite de soare când vântul mătură toate amintirile și ploaia spală toată durerea sufletului te poți simți liber și singur, independent de orice virtute și morală, timpul asemenea unui crematoriu arde amintirile și lasă în urmă doar fumul cenușiu - niște imagini schilodite de creier.  Sunt iarăși acasă rezemat de aceiași spetează de lemn, cu o cafea ce stă nederanjată pe masă de mai bine de o oră, singur și nicidecum nu singuratic, liniștit dau cele cuvenite lumii sarcastice care ne înconjoară.

Iarăși nopți petrecute la țară, când printre plasa de la fereastră fereastră seara mereu se aude o lume întreagă pe care niciodată nu am văzut-o dar care trăiește în preajmă și dă de știre imediat după ce soarele asemenea unui clepsidre își scurge lacrimile de foc peste dealurile acoperite cu aur ce-l joacă vântul în zori ... nici nu mai țin minte de când nimic nou, parcă totul ar fi dintr-o altă lume mult mai monotonă și mai sumbră dar clipirea ochilor mă trezește și spune: trăiești. Și după, vine acel gât de aer care atât de mult trebuia - momentul în care înțeleg că tot ce trăiesc în jur sunt doar momente, sunt plăcute sau nu totuna vor trece principalul este să rămână în urma lor ceva ce ne face mai oameni.
liniștit aici...

23 iunie 2014

La priveghiu societății moldovenești

Mii scârbă să văd în ce se transformă această țară, a fost și ea cândva o gură de rai - ce păcat că sa pierdut...
    Astăzi ea este rezultatul indeciderei multor oamenii care de fapt iau dorit un alt viitor, dar au stat prea mult cu mâinile în jos în așteptarea cuiva care va aprinde lumina într-o cameră încuiată din interior. Văd  doar umbra generației 90, cei care primii sau ridicat ca brazii astăzi sau îndoiat, puțini au rămas dintre cei cu conștiința curată.  Singuri ne-am lipsit de posibilitatea de a evada din lumea pe care am construito incorect. Realitatea este crudă atunci când vezi atât de mulți oameni luminați duși pe eșafod, legați la mâini de o masă de carne și oase fără pic de cenușiu deasupra umerilor care aplaudă și rag cerând sânge.  Este atât de trist când ești atât de aproape cu sufletul de o țară dar în același timp așa de departe de oamenii care o reprezintă.  Văd tone de idei, gânduri și ambiții care în fiecare zi părăsesc ,fără de a arunca o privire înapoi, această țară, atât de mult iubită... Prieteni verișori și frați pleacă de aici în fiecare orp, pleacă nu din cauza antipatiei față de locurile unde au crescut ci din cauza amalgamului de proști care am umplut toate domeniile care formează imaginea acestui stat în prezent. Cum poate avea cineva respect față de noi, dacă noi înșiși nu ne respectăm și acceptăm un comportament mizerabil al tuturor față de noi și de cultura noastră.
Oare cât timp va trăi această țară mută, surdă și chioară? Istoria mereu oferă hudițe care duc de pe un drum pe altul. Noi neam lipsit de posibilitatea de a avea un mănunchi puternic de oamenii a căror decizii ne-ar favoriza așa că hudițele pe cale ni le întinde soarta nu le observăm și de fiecare dată mergem ca oile pe același traseu ce duce necondiționat spre stână . Aici nu vorbesc numai despre clasa politică pe care niciodată nu am avut-o, dar de întreaga noastră societate lipsită de coloană vertebrală în care fiecare organ lucrează așa cum îl taie capul fără a aveau un simț și o atitudine comună.  Țara se formează în jurul unor scopuri care devin comune pentru majoritatea populației, aceste scopuri trebuie să fie înrădăcinate în conștiința fiecărui om care simte că e parte a acestui neam, iar noi cei care suntem prezenți ar trebui să creăm numai condițiile de îndeplinire a acestora. Pe lângă viața care o ducem, anturajul nostru de oameni și atitudinea noastră față de ceea ce se întâmplă împrejur mai trebuie să căpătăm ceea ce nu am avut niciodată, simțul de asociere cu neamul nostru așa cum îl au rușii, germanii englezii și toți care vor să se impună. Ați impune cultura la tine acasă este o datorie lăsată din neam în neam care se tinde secole, cine vom fi noi dacă vom neglija și asta?
   Păcat că am ajuns să avem o țară mizerabilă, nu-i greu să recunoști asta, îi mai greu să capeți respectul cuiva față de ea.  Avem o cultură unică un neam ce se întinde pe mai bine de 300 000 de km2, o istorie de luat exemplu dar stăm singuri pe vârf de deal asemenea păstorului lui Druță, așteptăm cu nepăsare și ciudată smerenie ziua în care cineva ne va pocni cu toporul în moalele capului. Realitatea noastră pe cât e de mizerabilă tot pe-atât e și de tristă, mă tem că va veni momentul când toți va trebui să recunoaștem că de fapt nu suntem noi stăpâni pe acest pământ dulce și bogat unde de-a lungul veacurilor au fost înmormântați străbunii noștri. Sunt prea romantic când vorbesc de Țară, prefer să plutesc prin nori creați de amintiri decât să mă izbesc de peretele construit de-a lungul orizontului de contemporanii noștri.    
Am impresia că mă aflu într-un abator unde fiecare cumpără organele acestei țări după buzunar, cine are mai mult ia inima și plămânii, alții iau capul, iar nouă ne rămân doar copitele.

11 iunie 2014

Amu la noi merge bacul, și Dumnezeu cu dânsul

    Tinerețea este vârsta pe care dacă ași asocia-o cu ceva, cred că cel mai bine sar potrivi cu perioada  de înflorire a plantelor, la fel de frumoasă și atrăgătoare, trebuie doar să fim atenți să nu rupem florile înainte de timp că de altfel nu mai mâncăm noi fructe. Mai mult sau mai puțin este vârsta în care se fac cele mai multe realizări și cu siguranță anume în această perioadă se clădește bază de cunoștințe cu care tânărul trece la maturitate. Suma cunoștințelor din fiecare perioadă a vieții ne transformă din copii în maturi și schimbă roată vieții așa încât noi devenim acele persoane care să dăm sfaturi și îndrumări generațiilor care vin din urma noastră.
    Școala încearcă să ne educe, și ne alimentează pe toți cu aceeași informație, ne trebuie ea sau nu rămâne să decidă doar conștiința noastră, care odată formată de sine stătător selectează ceea de ce are nevoie. De fapt școala este ca mersul la pescuit, chiar dacă te duci des nu-i garantat că vei prinde ceva. Mult mai important este să asimilezi informația și să ți-o adaptezi cerințelor pe care le impui tu și nicicum nu alt cineva.  
    Nu demult a început BAC-ul, multă zarvă, politică și scârbă sa făcut pe marginea acestuia ca până într-un final să reiasă că părțile beligerante sunt mai proaste una ca cealaltă. Dintr-o parte avem Ministerul Educației și „singurul” ei reprezentant Maia Sandu pe care dacă ași fi avut posibilitate ași vârî-o la Inspectoratul Național de Patrulare,( acuma la ei sunt probleme cu camerele de pe câteva intersecții din capitală)  că doar și acesta are o legătură scrisă sau nescrisă cu educarea societății, nu? Pe cealaltă parte a baricadei se află copii care ca și oricare om crescut în Moldova au sperat la condiții de desfășurare a examenului așa ”ca-nainte” ca de exemplu ca și la generația mea, care a copiat de-i fâlfâiau sandalele. Acuma esența: Există o diferență între ceea ce era atunci și ceea ce este acuma, condițiile în care se desfășurau examenele atunci erau foarte bune pentru a copia în stânga și dreapta însă acuma acestea nu mai sunt, deoarece măsura de a copia a trecut peste bariera normalului și sau transformat în bazar. Nu, nu ... Doamne ferește, copii nu au nici o vină, deoarece nu ei sunt cei care trebuiau să aibă bariera bunului simț la copiat ci cel care stă în auditoriu și coordonează mersul BAC-ului, el este acea persoană care trebuie să dea peste cap când cineva trece limita, nu copilul.  Oficial niciodată nu sa permis copiatul și mai ales la BAC, de ce se copia atunci?!
Pe coordonatorii de la BAC niciodată nu ia-și vrea în poliția de frontieră!(ni-or vinde țara)
   Tineri, nu voi sunteți cei vinovați de situația din țară, sunteți doar niște victime a unui sistem incomplet care încearcă sa se perfecționeze dar nicidecum nu poate. Pe spatele vostru, sau poate al nostru, ne va rămâne o țară vai și amar de capul ei, dar care este a noastră și cum am spus eu nu demult, noi vom fi cei care vom da sfaturi generațiilor care vin. Ah cât de mult aș vrea ca aceste sfaturi să fie cu adevărat fructuoase...

10 iunie 2014

Ajunge să roadeți semințe, e timpul să aveți măcar un pic de cultură

   Mii scârbă să văd în ce sa transformat țara în care m-am născut , într-o societate prea invidioasă și prea spurcată pentru a te mândri cu ascendența din aceasta.
Nu există stare mai scârboasă și mai umilă decât teama, cred că sub influența acesteia noi am ajuns să fim așa încât și nouă să ne fie greață de noi. Istoria a fost prea aspră cu bunei noștri, păcat,  ei pe pielea lor au suportat greutatea mașinăriei propagandistice a URSS ,anume de atunci a pornit acel măcel de creier care ne-a transformat în neoameni. Din momentul în care URSS-ul nu mai există sunt mai bine de două decenii însă noi tot am rămas conduși de aceleași convingerile cu care au fost domesticiți buneii noștri. Este o tâmpenie să fii condus de idealurile altui stat, mai ales a unui care nu mai există.
   Mii greață să văd mincinoși și târfe pe la televizor furând voturile de la țărani în schimbul unor iluzii despre un viitor ”ca înainte”. Nu miar fi atât de greață dacă în vorbele acestor târfe politice al Filat, Lupu, Dodon, Voronin, și restul ar fi măcar un pic de realitate.  Avem un neam foarte prost, ar fi bine măcar să recunoaștem asta, fără școli, fără universități, fără teatre, fără nimic ce ar menține sau din potrivă ar dezvolta nivelul nostru de cultură. Realitatea din Moldova este una foarte simplă, copiii se educă pe odnoklassiki, maturii sunt la Moscova, iar restul sunt în același ocol cu politicienii noștri corupți, aceștia caută cum să rupă și ei o bucată din tort lingând cururile celor pe care îi cred mai deștepți ca dânșii(anume majoritatea dintre aceștia sunt cei cărora le trebuia nu demult legea ceea cu mașinile de lux, dacă mai ține cineva minte).

Neam deprins prea mult să ne lăudăm și să ne atribuim merite străine, să ne considerăm mai deștepți ca alții și să fim invidioși pe cei care obțin prin muncă ceea ce noi vrem să obținem prin furat.  Pe lângă vorbele dulci pe care le spunem despre tară și oamenii noștri trebuie să recunoaștem că avem o populație putredă de lăcomie și zgârcenie o societate care numără bani din buzunar străin și nimic nu face pentru că cineva să o respecte. Vorba ceea că moldoveanul e muncitor, primitor și harnic o știm cu toții, aceasta vorbă nu sa dovedit a fi adevărată, e timpul să recunoaștem asta. Îi acuzam pe toți de problemele noastre, pe ruși pe ucraineni pe găgăuzi pe bulgari sau pe țigani însă noi singuri am transformat țară într-un bazar și regulile după care trăim tot sunt niște reguli de bazar... păcat

29 mai 2014

Azi noaptea...

      Azi noaptea are o liniște pe care nu am mai auzito de tare mult timp, un tip de liniște care se face simțită până și în încheietura oaselor, dintre stratul gros de nori undeva departe se strecură câte un fulger, e mult prea mare distanța dintre mine și el ca să aud și tunetul pe care îl provoacă. 
   Păcat că nu se vede nici o stea, iubesc nopțile în care bolta cerului e limpede și uitându-te în sus vezi o lume întreagă în palmele tale.
   Chiar dacă întunericul este așa de des încât nici o stea nu se vede de după cortina pe care o aruncă el peste cer, totuși numi pare deloc monotonă această noapte… îmi creează impresia unei derulări rapide a vieții mele din ultimii ani ca de pe o peliculă de film proiectată pe cer, totul pare atât de limpede și liniștit dar tot odată haotic și tulbur.

28 mai 2014

Despre fete și despre dragoste, partea 2

Fața nerasă și obosită de așteptare în cap multe gânduri ce mistuie sufletul și scurg ultimele sentimente care au mai rămas în acesta. Multe ape au trecut și în urma lor a rămas nămolul care se usucă și se crapă la soare. Nămol nu este altceva decât amintirile incerte petrecute lângă ele, amintiri care nu mistuie și nu creează nici un fel de sentiment…  acele relații care nu lasă nimic în urma lor, nici ură, nici durere și nici greutatea despărțirii, aceste relații le suportăm la fel de ușor cum suportăm faptul că ziua se schimbă cu noaptea. Probabil unicul sentiment sincer pe care l-am fi putut simți după o asemenea relație ar fi scârba și dezamăgirea într-un ambalaj frumos dar gol înăuntru. Amintiri goale dar pline de sinceritate, amintiri la care revenim doar pentru a revedea timpul de atunci și nu trăirile noastre interioare.
    Dar printre nămolul care ocupă cea mai mare parte a amintirilor noastre se mai zăresc și pietre, ele stau neclintite și nu se schimbă nici de la soare și nici de la vânt, acestea sunt amintirile care au lăsat ceva în urmă lor și care au avut la bază acel grăunte de dragoste ce mai apoi a dat rădăcini. Nu cred că poți fi bărbat dacă nu ai avut măcar odată acest sentiment care îți impune schimbarea de caracter într-un așa fel încât să o simți numai tu și fata de lângă tine. Am putea să numim acest sentiment dragoste…? Cred că da, nimeni nu a spus că dragostea nu poate muri la o anumită perioadă, invers anume acest fapt o face atât de dorită și de scumpă, faptul că ea este vie și odată se va sfârși. Ea poate lăsa în urma sa nu doar durere și tragism cum neam deprins noi să gândim dar și respect, stimă și apreciere față de o persoană cu care te-ai simțit foarte bine și poate încă și te mai simți. Trebuie să știm cum să trăim clipele din viața noastră când acest sentiment este viu și creează dorința de a muta munții de dragul ei… spun asta retoric, cred că ai înțeles firul gândurilor mele.
Fiecare persoană ale calități unice pentru care lumea ce o înconjoară o apreciază, la fel e și cu dragostea, noi iubim fetele datorită trăsăturilor unice pe care le au și ținând cont de asta și relația de dragoste pe care o construim cu ele este unică în felul său. Niciodată nu iubim la fel, poate fi numai la fel de frumos însă nu la fel, pentru că sentimentul se construiește pe ceea ce ne atrage în ea, iar asta la fiecare e diferit. De fiecare dată ne atrag  alte aspecte a personalității ei, unele pe care până acum nu le-am văzut la nimeni și de fiecare dată ce iubim ne aprofundăm tot mai mult în cunoașterea ființei dragi inimii noastre…
cu cât mai mult iubim cu atât mai bine cunoaștem dragostea noastră.