Jurnalul de Bord: Traseul Cetatea Albă, Bugaz, Odessa

Salutări din Dombas )

      Pe la vre-o două dimineața Gicu mă trezește, suntem la vamă, în stânga după geam un lanț de vreo 400 de metri de camioane așteaptă la punctul de control, șoferii fumează relaxați. Ne trezim, scoatem pașapoartele din buzunare, le deschidem la pagină cu fotografie,  trecem prima vamă...

Pentru ca vacanța cu adevărat să fie reușită facem o vizită și pe la Duty Free, ce tur turistic fără nimic ce arde în sânge, cum spunea Gicu, odihna e odihnă.

      Granița cu Ucraina am trecuto la fel de ușor ca și pe a noastră și chiar dacă tot internetul vuiește despre tulburările din Ucraina aici totul era liniștit și nimeni nu umbla cu kalașnicovu să ne caute ce  fel de chiloți avem prin bagaje.

Încă câteva ore pe drumuri de calitatea  traseului Florești - Gura Camencii și aproape de patru dimineața am ajuns în centrul orașului  Cetatea Albă. 

     Șoferul autobusului Chișinău-Odessa ne lăsat aproape de centru lângă o biserică, până la cetate aveam de mers câțiva kilometri. În prezent denumirea oficială a acestui oraș este Білгород-Дністровський însă pentru noi la fel ca și pentru cei care își respectă identitatea va rămâne mereu Cetatea Albă. Până la răsăritul soarelui ghidul nostru prin oraș ca și pe întreg traseu a fost Adrian, el din timp a stabilit pe unde trebuie să mergem și ce trebuie să vedem. Spiritul fostului oraș românesc se simțea nu numai în imaginile clădirilor construite în perioada interbelică în stilul neo-românesc dar și în drumurile pavate care reflectau lumina felinarelor creând impresia Brașovului de seară. 
     Tot în centru pe la vreo cinci am dat ochii cu un grup de locali care vindeau legume și fructe, erau încălziți dea binelea și ne-au ros la urechi până nu am cumpărat de la ei doi zămoși, am dat 6 hrivne, undeva vre-o 7 lei de-a noștri și un zămos Victor, Adrian și Gicu l-au zdrobit în drum spre cetate.

    Odată cu răsăritul soarelui am dat și de un monument al ostașilor sovietici, nu am ezitat să facem o fotografie cu blindatul, ce vacanță în Ucraina fără o fotografie pe BTR.

    La șase și cincisprezece minute a răsărit soarele, lumina de la finalul străzii pavate contura bine cetatea care apăra extremitățile sud-estice a pământurilor românești de odinioară.          Chiar dacă biletele pentru intrare trebuiau procurate la casă care se deschidea la opt noi ne-am înțeles cu paznicul și cu câte zece hrivne de căciulă am trecut de zidurile exterioare a cetății și am intrat în interior. Obosiți de câteva ore de umblătură prin oraș am făcut un popas la mesele de pe teritoriu, la vreo sută de metri de noi multe corturi și saci de dormit în care se ascundeau somnoroși turiștii de primele raze de soare. Am  făcut un popas am mâncat ultimele provizii, am zdrobit vre-o jumate de sticlă de Jagermeister și am continuat traseul după cum a stabilit Adrian.

    Cetatea avea mai multe fortificații, turnurii, și tuneluri avariate, de mult aici nu sa făcut lucrări de reconstrucție în schimb foarte des concerte și fel de fel de manifestații legate de campaniile electorale.

Vis a vi de Biserica Armenească

Cetatea Albă, vedere din oraș

ne apropiem de prima noastră destinație turistică

Răsăritul soarelui la Cetatea Albă

Zidurile exterioare

      După câteva ore umblate pe zidurile cetății am decis să ne coborâm spre Liman , acolo se deschide cea mai cunoscută imagine a cetății, drept că și cea mai frumoasă. Mai apoi încă o jumătate de oră în drum spre gară, piața prin care am trecut dimineață la 5 nu mai era liniștită și frumoasă, sute de fețe obosite și babe care alergau în panică de dimineață după legume și fructe, la fel ca la piața centrală în zilele de sărbători. Am trecut printr-un părculeț drăguț, unde ici colo vedeai câte o băbuță care încerca să vândă niște boarfe și tot felul de mărunțișuri care la nimeni nici degeaba nu trebuiesc, nu departe de parc se afla gara. 
     După ce Adrian a cumpărat la toți bilete, mai rămâneau vreo cincisprezece minute până când trenul trebuia să sosească, atunci am intrat într-o cafenea din preajma gării, chiar dacă îi spuneau ”zabigalovcă” acolo foarte bine preparau cartofii pireu și bătutele din pui.

Primul popas

Ce am pregătit de acasă

Periculos

Faptă nu Vorbă

здоровеньки булы хлопцы

În partea stângă sus, cineva a agâțat un tricolor

Sărim gardul )

Imaginea cea mai cunoscută a cetații, vederea dinspre Limanul Nistrului

Cartofi piure și bătute de pui, mâncăm într-o ”zabigalovcă” de lângă gara de tren din Cetatea Albă

      Din Cetatea Albă până în Bugaz am mers 20 de minute cu trenul, la intrare în oraș o blindată și câțiva soldați cu armă în spate. Odată ce am ajuns la gara din Bugaz sau cum se mai spune, la Zatoca, am încercat să găsim chirie, Victor și Gicu au rămas cu bagajele în gară iar eu cu Adrian ne-am dus să-l căutăm pe Anatol un tip care dădea cândva camere în chirie. Anatol sa dovedita a fi fraier, gândea că ne poate păcăli și scoate la 450 de hrivne pe zi, însă după vre-o zece minute de căutări cu Adrian prin  oraș am găsit o mansardă la al 6 etaj cu patru paturi, televizor, frigider, duș și Wi-Fi și la doar 250 de hrivne pe zi.

În drum spre Bugaz, foarte des apărea
 cineva care să ne ridice dispoziția

Am ajuns în gara de la Bugaz, eu relaxat beau bere,
Adrian fuge cu ochii, ne odihnesc

Măsuța din fața hotelului unde ne-am cazat

      După ce am lăsat bagajele ne-am pornit spre mare, era la vreo șapte minute de noi, acolo eu m-am stins și după vreo două ore dormite pe plajă înapoi în număr și încă vre-o două ore de somn după mai bine de 30 de ore nedormite.

 Spre seară am ieșit în oraș și ne-am îndreptat spre podul care unește stațiunea Bugaz și Karolino-Bugaz, pe o parte și alta a podului erau posturi a câte doi militari cu arme și veste anti glonț, apărau unicul punct de comunicare rutieră și feroviară care face legătură dintre raioanele din sudul Basarabiei  și cele din restul Ucrainei. La intrare pe pod era afișat că fotografiatul este interzis așa cu nu am făcut nici un cadru acolo.

Eu nu mai pot  

Frigiderul din cameră

prima seara baieții se scaldă, eu mâine

După discotecă

       Dimineața ne-am trezit opt, am mâncat la cantina din hotelul unde eram cazați și ne-am pornit spre Odessa, în timp de vre-o două ore am ajuns. Imediat ce am ieșit din gară sa lăsat observată cultura și tradiția acelui oraș, era cald și bine, Adrian ne ducea de la o atracție turistică la alta, clădirile din a doua jumătate a secolului XIX-lea care practic puteau fi întâlnite la fiecare pas în centrul cultural-istoric completau galeriile și magazinașele de anticvariat  și coniacuri de acolo, totul vorbea despre cât de interesantă este istoria acestor oameni și locuri.

În așteptarea trenului

Marea, vedere din tren, în drum spre Odessa

Marea, vedere din tren, în drum spre Odessa

Podul ”soacrei”

Pentru a evita încărcarea podului ”soacrei” cu tot felul de lacăte care pun în pericol monumentul istoric datorită surplusului de greutate, autoritățile din oraș au construit un asemenea loc unde îndragostiții își pot agăța un simbol al iubirii lor.

La monumentul Portocalei care a salvat Odessa datorită transportarii portocalelor din portul Odessa către Petersburg 

Un lucru care trebuie de sesizat despre Odessa este că dacă vrei să cumperi patru prăjituri sau ”cebureci”  câte două diferite ca exemplu cu carne și cartofi, vânzătoarea mereu îți va pune câte trei în loc de câte două de parcă nu ar fi auzit ce i-ai spus, asta înseamnă maniera odesită de a fi.  Ziua caldă și senină a fost tulburată de nori gri, ploaie și vânt dar acest fleac nu ne-a încurcat să mergem mai departe pe traseul stabilit unde mai aveam mult de văzut.

Fereastră de la clădirea filarmonicii din centrul Odesei,
arhitect Alexandru Bernardazzii

День Незалежності

Mesaj către colegi

Intrare într-o ogradă de pe strada ”Derebasovskaya”

Asistând la moartea tragică a preotului troian Laocoon și a fiilor săi

Vă rog două cu cartofi și două cu varza...
- ei lasă că o sa mâncăm câte trei.

La târgul din centrul

Portul Odessa

Leii

Clădire nouă

     Odată ce am făcut un cerc mare prin centru vechi al orașului ne-am întors spre Teatrul de Operă, după ce am ajuns acolo sa terminat și ploaia atunci am venit cu inițiativă să mergem la Gambrinus unul dintre cele mai vechi pub-uri din lume, fondat în 1883 într-un beci de pe strada ”Deribasovskaya”. Îmi place foarte mult să revin în asemenea locuri, unde liniștit cântă muzica și fiecare colțișor de perete este îmbibat cu spiritul orașului și istoria mai multor generații. Cândva aici veneau să bea bere contrabandiștii care se opreau în portul din Odessa, acuma noi suntem cei care am intrat să închinăm o bericică două pe butoiașele de stejar ce înlocuiesc mesele așa cum a și fost atunci când de abia apăruse acest colțișor de istorie în Odessa.

Băieții au propus să mergem la piața ”Privoz”, de acolo am cumpărat pește  uscat , bere vie și creveți, ce mai trebuie când ești la mare? Spre seară ne-am pornit înapoi...

La Gambrinus, Deribasovskaya 31, recomandăm...

Cu Leonid Utyosov

Teatrul de Operă

Moschee în centru Odesei

Conductoarea trenului 

 În tren ma-am ales și cu un cadou, o băbuță mi-a băgat un motănaș micuț, la-m luat numai ca să mă uit la el, dar când m-am întors nu mai era băbuța, principalul că înainte de a șterge putina a strigat către noi ” не обижайте его” ( nu-l obijduiți).

La Bugaz am ajuns în cinci și iarăși a început să plouă așa că pe Odessa (i-am dat nume motănașului) am băgat-o în rucsac îndată ce trebuia să ne coborâm, iar ea la rândul ei foarte bine sa acomodat acolo. 

Odessa

Geamul de la mansardă care era situat deasupra patului lui Adrian și Victor l-am uitat deschis așa ca întreaga cameră, dar mai ales cele două paturi erau ude complet așa că am fost nevoiți să înșirăm toate lucrurile prin cameră ca până dimineață când urma să dăm chiria în primire, totul să fie uscat și curat. Afară totul vuia, noaptea a făcut ca vântul, frigul și ploaia să pară și mai aspră așa că pentru noi asta era cea mai bună vreme pentru a ne scălda și ultima zi de călătorie înainte de a ne întoarce acasă, marea a fost numai a noastră ...

ador marea...