delir...

Stau aruncat la poalele unui munte sculptat din oasele giganților care au trăit până la mine pe acest pământ, stau și plâng căci nu mă pot mișca, sunt un gunoi adus de apele mării și aștept să vină iarăși fluxul, să mă ducă acolo unde nu am mai fost. De după munte aud un țipăt răgușit care mă alungă, este strigătului sufletului meu care nu mă vrea. Nu țin minte cum am ajuns în acest loc unde totul e străin și lipsit de viață însă știu… sunt convins că am săvârșit ceva groaznic de am ajuns în anume aici unde până și aerul are un alt gust de parcă ar fi conținut și elemente chimice de care nu am mai văzut niciodată. Mă simt atât de străin aici, unde parcă totul îmi este aproape dar în același timp atât de departe, simt cum mi se duce pământul de sub picioare și totul ce am construit cândva se ruinează. Memoriile adunate preț de câteva decenii se pierd în negreața ochilor și simt cum încet cu încet veșnicia ce mă înconjoară mă absoarbe. Ochii mi se lipesc și aud cum îmi chiorăie mațele, îmi concentrez toată puterea pentru a arunca o privirea în jos și îmi văd burta spintecată…nu mă mai gândesc la nimic și din ce în ce tot mai încet respir,…respir……….,respir……………………