Iarna 97'

Orașul distruge autenticul din noi, rămânem goi de valori pentru că le înlocuim cu adevăruri false ce ascund fața noastră după o mască ce se numește conformism. 

 Analizând imaginea satelor și a orașelor din mica noastră țărișoară, ajung doar la o singură concluzie că om în noi a rămas cel mai puțin, am fost domesticiți și unicul lucru pe care îl primim de la „stăpâni” este o bucată de pâine uscată odată la trei zile. De mic iarna mereu se asocia cu sărbătoare, mult omăt, căldura familiei și a prietenilor. În sat când mă uit dintr-un capăt a mahalalei până la celălalt simt tristețe și dor față de vremurile în care chiar dacă nu aveam gaz și apă la robinet era bine, eram copii și nu știam că viitorul ne așteaptă cu ușile larg închise. De fapt personalitatea fiecăruia dintre noi este un produs al amintirilor care ne înduplecă să facem sau nu un ceva. Dacă am început să scriu despre amintiri și iarnă nu pot să nu vorbesc despre iernile copilăriei mele care cu mult se deosebesc de ceea ce este acum peste geam. Eram o întreagă turmă de copii, care încotoșmănați care cu mucii înghețați sub nas, care într-o scurtă ușurică și vânăt de frig(sa pornit până în beci după cartofi dar a ajuns cu noi), eram copii și eram o mahala de haiducei care erau feriți. Ceea ce unii numesc săniuș la noi era bătălie cu tancurile, pentru noi era mai interesant să ne tamponăm unul în altul. Îmi aduc aminte de momentele în care am construit o adevărată cetate din zăpadă și aruncam cu bulgări unul în altul, până la urmă am stricat și cetatea și tot chiar dacă neam chinuit vre-o 2 zile, sunt momente călduroase dintr-o iarnă friguroasă.  Amintiri care provoacă dezamăgire fată de ceea ce se petrece în mica noastră țărișoară.

Bine e când suntem fericiți, bine e atunci când suntem împreună cu cei apropiați.